cugetari.impresii.lipsa de imaginatie pentru titlu, iar.
Duminică, Noiembrie 30th, 2008
Oare e posibil ca o poveste de dragoste dintre doi dobitoci să nu termine în lacrimi (de plăcere sadică, de ciudă, de bucurie demonică), în spermă şi în sânge?
Am remarcat, cu o oarecare oroare, că peste tot se vorbeşte mult. Mult prea mult. Atât de mult încât cuvintele devin goale, se vorbeşte dar nu se spune nimic de fapt. Până şi la şcoală, mi se cer prezentări de 4-5 minute şi mă gândeam, pentru ce să vorbesc atât? Nu pot să sintetizez tot ce vreau să spun în câteva fraze bine alese şi concentrate? De ce avem nevoie de umplutură când liniştea e mult mai plăcută? Sunetul tăcerii e mereu bine-venit pentru mine.
Zilele astea m-am simţit emo. Foarte emo. Nu numai că arăt emo, mai mă şi simt emo. (shit, does this make me emo? I hope not). M-am simţit atât de emo încât am scris scrisori de dragoste (dar am arătat doar una), atât de emo încât nu am avut chef de nimic altceva, doar să fiu pupată şi să mă întind pe iarbă în parc, atât de emo încât ascult Cohen în prostie şi fac maraton de Gilmore Girls, atât de emo încât n-am avut chef nici să-mi înjur propria mamă.
Aparent am revenit la vechea mea problemă. Gândesc prea mult şi majoritatea chestiilor sunt clişee şi prostii. Bineînţeles că problema de fapt nu m-a părăsit niciodată, dar rămăsese pe undeva, închisă într-un sertar, în stare latentă.
Sunt sigură că există oameni care recunosc simptomele care vestesc reîntoarcerea stării de VrăjitoareIncercănatăŞiIndureratăCareUrăşteTotCeOInconjoară (damn, that’s long), la fel cum sunt sigură că majoritatea nu observă nici o diferenţă pentru că pur şi simplu nu le pasă. Pentru că e mai important noul ruj apărut la Avon sau morţii mei ştie ce.

